Afaceri de sute de mii de euro din gunoi.

Una dintre marile afaceri de pe piaţa gunoiului din Capitală aparţine soţilor Chirilă. Au început prin a face troc cu porumb şi cartofi, iar acum colectează maculatură şi au profit de 100.000 – 200.000 de euro pe an.

Au cam făcut-o de oaie cu prima lor afacere, cea din confecţii. Deschiseseră firma prin ’92 şi s-au prins repede că n-au şanse să se dezvolte: ştiau prea puţine despre domeniu. Şi ce au făcut atunci soţii Camelia şi Adrian Chirilă, în loc să se oprească? S-au băgat repede în altă afacere. Ea, economistă, el, şofer profesionist, s-au apucat de… troc. Dădeau porumb contra cartofi şi vindeau mai departe.

N-ar fi avut cu ce face nici trocul, dacă ceva mai înainte n-ar fi primit o casă moştenire. O vânduseră şi, cu cei 9.000 de dolari luaţi pe ea, îşi cumpăraseră un camion Roman second hand. N-au făcut cu el numai troc, ci au transportat şi mărfuri generale. Într-o zi şi-au găsit un partener băgat în afaceri cu colectare maculatură şi au convenit să-i care hârtiile de la depozite până la Vrancart, reciclator şi producător de carton şi hârtie igienică. Camionul Roman era vechi, uneori mai hârâia, alteori se mai strica te miri ce, dar îl reparau şi treaba mergea. Până într-o zi, când partenerul s-a retras şi au rămas singuri. Ce să facă?

Sacrificii: în primii ani, nu au mers în vacanţă, nici nu şi-au cumpărat haine

„Atunci ne-am decis să facem noi singuri ceea ce făcea el. Am împrumutat de la prieteni 1.500 de dolari, am cumpărat cu ei un ARO vechi şi am început să dăm anunţuri în ziare şi peste tot, cum că suntem cumpărători de deşeuri. Camelia, soţia mea, suna oameni, le lua adresele, iar eu plecam pe maşină, cu lista după mine. Ne luasem şi un ajutor de încărcător, că deocamdată atât ne permiteam. Strângeam 10 tone de hârtie şi carton pe săptămână, le luam cu 500-600 de lei vechi kilogramul şi le vindeam la combinat chiar şi cu 1.300 de lei kilul. Când mutam marfa dintr-o maşină într-alta, descărca şi Camelia cu noi. Mergeau foarte bine lucrurile, piaţa era excelentă iar câştigurile, rapide. După două luni, am reuşit să achităm datoria la prieteni şi ne-am mai luat încă un ARO cu banii jos, un şofer şi încă un încărcător. Şi acesta a fost, de fapt, începutul afacerii noastre de astăzi; se întâmpla prin anul 2000”, ne povesteşte Adrian Chirilă.

Peste un an, firma Cami Comexim SRL a început cumpărările de maşini, căci ele erau baza; fără maşini multe şi bune n-ar fi putut mişca nimic. Prin 2001 deja câştigaseră cât să aibă o viaţă confortabilă, dar au preferat să nu-şi cumpere casă sau să-şi risipească banii prin vacanţe exotice, ci au vândut ARO ca să-şi ia Peugeot.

După încă o jumătate de an, afacerea crescuse până la şase angajaţi. „Apoi, în 2001 au început leasingurile, aşa că anul viitor aveam deja două camioane, un Peugeot şi trei ARO, apoi am făcut alte leasinguri la Banca Ţiriac. Am luat opt maşini de la ei. România încă traversa perioada aceea în care o activitate ca a noastră era asociată cu ideea de ţigani”, spune Camelia Chirilă.
„Rezultatele se vedeau lună de lună, dar noi tot nu ne permiteam luxul de a cheltui profitul. Patru ani n-am fost deloc în concediu şi nici nu ne-am cumpărat haine. Maşina familiei rămăsese tot Dacia”, adaugă ea. Sacrificiile au însemnat, însă, mai mult decât atât. În perioada lor de început, au avut zile în care au mâncat margarină pe pâine. Dar nu conta; ei oricum nu-şi propuseseră să se îmbogăţească, ci doar să-şi dezvolte afacerea cât de mult se poate.

Sursa: Gandul.info